Laurențiu Cazan, mărturisiri despre rudele căzute pe front „Îl chema Nicolae. Era fratele cel mare din cei zece. Tatăl meu, Stan, îl alinta spunându-i Culai și îl vedea ca pe un exemplu, un erou. Abia ce împlinise douăzeci de ani. Și Culai a plecat într-o zi, din satul lui, Bentu, județul Buzău, la război, Al Doilea Război Mondial. Avea un băiat mic și o soție tânără, care îl așteptau acasă, dar Culai nu s-a mai întors, niciodată… Așa s-a întâmplat și cu fratele cel mare, Marin, sau cu vărul Dinu ai bunicului meu, Petre, din partea mamei mele, Stanca, din satul Mânzu, județul Buzău. Unchiul meu, Vasile, din partea tatălui meu, a avut mai mult noroc și s-a întors în satul lui, Bentu, după vreo doi ani de prizonierat, plin de schije pe tot corpul, dar viu. Vedeți?… Poate ne plictisim să mai vorbim despre trecut, poate nu mai găsim timp pentru așa ceva, poate am obosit… dar… acești oameni au avut și ei un nume, o viață, au avut vise, planuri, speranțe… Cred că fiecare dintre noi are în familie, sau printre prieteni, cunoscuți, vecini… o istorie ca asta… Este o istorie care ne amintește despre… eroii noștri… De aceea, cred că e bine să nu-i uităm, să-i pomenim și să-i mângâiem, acolo unde sunt ei, la stele, cu un gând bun, cu o vorbă bună, cu un cântec sincer, pornit din inima noastră. Cinste lor!!!”, detalia poveștile cu final trist din famila sa Laurențiu Cazan.

Fire artistică profundă, cântărețul le-a dedicat în mod special una dintre piesele lui preferate celor căzuți la datorie. Piesa se intitulează „Aud un strigăt”, iar muzica și versurile îi aparțin.